în loc de bun venit Irina...

Vorbești prea mult. Și degeaba. Am o fetiță. Are aproape o lună. E cel mai frumos lucru ce mi se putea întâmpla, oricât de clișeică ar fi exprimarea asta. E fantastic, e cea mai frumoasă poezie, cea mai intensă trăire, e ceea ce dă cu adevărat sens vieții. Dar nu despre ea e vorba aici, ci despre lumea pe care o construim și le-o lăsăm copiilor noștri. Astăzi a fost cam agitată, a supt, a dormit un pic, a plâns, iar a supt, iar a dormit un pic, iar a plâns. Copiii, cu problemele lor. Ne-a învățat în aceste aproape 4 săptămâni că viața e mult mai frumoasă afară din casă. În parc, în pădure sau măcar pe stradă. În aer liber, nu între 4 pereți. Nu cred în legenda copiilor care plâng fără motiv. Așa că pe la ora 11 jumate seara, sătulă, curată și bine îmbrăcată am scos-o la plimbare ca să adoarmă, să se poată odihni și ea și mama după o zi destul de obositoare pentru amândouă. Cum am ieșit din casă, s-a liniștit, bucuroasă că am înțeles ce-și dorea: aer curat. Ne-am strecurat pe trotuar printre mașini din ce în ce mai mari parcate sub semnele cu oprirea interzisă, ne-am ferit de șoferii grăbiți care au treburi mai importante de făcut decât să oprească la trecerea de pietoni când văd un tată cu un cărucior. S-a trezit de câteva ori de la suflul vitezomanilor și de la zgomotul motoarelor turate, dar până la urmă a adormit la loc. Ne-am plimbat vreo două ore. I-am cântat tot drumul jumătăți de cântece cu versuri improvizate ici colo și i-am povestit despre lumea pe care tocmai a sosit, ca un ghid ce le explică turiștilor despre o țară exotică. Îmi dădeam seama, în timp ce-i povesteam că multe din explicațiile mele îi vor părea absurde și că din păcate va ajunge să le accepte constrânsă de societate. Și mă frustra asta. Așa că i-am promis că vom face tot posibilul ca atunci când predăm ștafeta lumea să fie măcar un pic mai bună față de cum am găsit-o noi. I-am spus, în naivitatea mea, că toți oamenii încearcă să facă lumea mai bună și mai frumoasă pentru ei, pentru copiii noștri. Orașul era destul de liniștit. Din când în când câte un cuplu de mână, un biciclist, niște bețivi gălăgioși dar inofensivi... la urma urmelor, cine se simte mai în siguranță, mai puternic și mai încrezător decât un tată cu fetița lui la plimbare? Tot plimbându-ne, am ajuns într-un cartier de blocuri. Nu mai erau mașini parcate pe trotuar. Era în schimb beznă și plin de gropi, de europubele sau de scări placate cu gresie ieșite înafară până la jumătatea trotuarului de la cabinete, magazine mixte, case de amanet... În capătul unei străzi oprește perpendicular pe stradă o mașină de poliție. Ajung în dreptul lor murmurând ”ce petrecere frumoasă e la margine de lac”, unul din puținele cântece pe care i le cânt fără să inventez versuri despre pace și iubire. Brusc, din mijlocul atotputernicei sirene de pe mașina de poliție se aprinde un reflector ce bate puternic în ochii mei de-abia obișnuiți cu semi-bezna și în căruciorul Irinei adormite. Fără să vreau, mi-am imaginat într-o secundă cum în visul ei despre o lume făcută numai din sâni plini de lapte s-a voalat imaginea, au ars toate minunățiile și a rămas în loc doar un alb sclipitor ca de peliculă supraexpusă. O voce de la volanul mașinii s-a prezentat ca fiind agent sau sergent sau ce-o fi fost de la secția 4 poliție din Timișoara și m-a întrebat ce fac. L-am rugat să repete, nu-mi venea să cred că se întâmplă asta. Mă așteptam mai degrabă să fiu acostat de un pește care să se ofere să stea el cu copilul dacă vreau cumva o prostituată decât să fiu oprit de poliție pentru că îmi plimb copilul printre blocuri. Parcă și acum mi se pare mai verosimilă varianta asta. - Îmi plimb copilul, am răspuns. - La ora asta? - Cum adică la ora asta?! - Îmi puteți prezenta vă rog un buletin? - Pentru ce? - Pentru că nu e normal să vă plimbați cu copilul la ora unu noaptea pe stradă. - Pot, dacă stingeți luminile alea și se întâmplă totul în liniște. M-am întors cu spatele la ei și am ferit cumva căruciorul de invazia reflectorului de pe mașină. Au stins reflectorul și s-au dat amândoi jos din mașină. Au făcut câțiva pași înspre mine, apoi șoferul s-a întors și a stins și farurile evident fără să oprească motorul. Le-am întins permisul de conducere. Nu-mi puteam permite să mă enervez și să pornesc o discuție aprinsă care ar fi trezit-o pe Irina. - Sper că ăsta e bun. - Da da, e bun. - Nu înțeleg de ce vi se pare anormal ca un organ de poliție să vă solicite să vă legitimați, a intervenit în discuție celălalt polițist, un nene de vreo 55 – 60 de ani, cărunt și cu barba tunsă șic... M-am străduit din răsputeri să îmi păsrtez calmul și să impun un volum cât mai scăzut al conversației, de teamă să nu o trezesc. - Vai, doarme, a zis șoferul când a ajuns în dreptul nostru și i-am înmânat permisul de conducere. S-a uitat puțin la el și mi l-a dat înapoi. - Vă rog să vorbiți mai încet, să nu se trezească. De-asta o plimb, ca să doarmă. - Păi tu o trezești, mi-a zis din nou celălalt polițist. Nu am reacționat, riscam să declanșez o discuție aprinsă și fără sens pentru Irina, la fel ca lumea despre care îi tot povesteam. - Știți, n-am mai văzut niciodată să-ți plimbi copilul la ora asta, și e și frig. - Și știți cum e, umblă tot felul de oameni pe străzi, noi nu știm ce puteți avea în cărucior. - Mda, poate o bombă, am zis. - Ei, nu o bombă dar... Discuția a mai continuat cu câteva replici insignifiante, ei justificându-și prezența la datorie, eu uimit în continuare de ce se întâmpla și străduindu-mă să-mi păstrez calmul. I-am întrebat dacă mai au vreo altă problemă, șoferul mi-a răspuns că nu, m-am întors și am plecat. Nenea cu barbă nu s-a putut abține și mi-a tras o morală, așa cum îi șade bine unui organ: - Vorbești prea mult. Și degeaba. Asta-i problema. - Cred că dumneavoastră vorbiți prea mult și degeaba, i-am răspuns și am mers mai departe. L-a oprit celălalt, șoferul înduioșat de ”vai cum doarme”: - Hai mă, hai. Cred că dumneavoastră, stimați polițiști, vorbiți prea mult, și degeaba. Cred că dumneavoastră lucrați prea mult degeaba și prea puțin pe bune. Cred că lumea asta mai bună, mai frumoasă, cu pace și fericire, care nu există decât în cărți și pe internet, nicidecum în planurile dumneavoastră, în rostul dumneavoastră pe străzi, lumea asta nu poate exista deodată cu dumneavoastră. În lumea pe care mi-o doresc pentru fetița mea, dumneavoastră nu existați. Știu, v-am face viața mai ușoară dacă am sta cu toții în casă, dacă ne-am comporta cu toții la fel, dacă n-am mai umbla cu copiii pe trotuare ca să își poată parca toți mașinile, dacă n-am mai merge pe jos să ne calce ăștia copiii pe trecerile de pietoni și atunci să vezi, dă-i și scrie, procese verbale, constatare, martori... treabă la un mort cât într-un an de acostat tați pe stradă. Mai bine să stăm dracu’ în casele noastre și voi în mașinile voastre de poliție, cu reflectorul aprins. Lumina în ochi, nu în minte. Visez, sper și lupt în continuare pentru o lume fără voi. Pentru o lume în care poliția ne păzește liniștea și fericirea. Și îți promit, Irina, că voi face tot ce-mi stă în putință să-ți las o lume cât mai aproape de asta. Atât.

în loc de introducere

Cazi ploaie. Spală-le păcatele. Refă pe cât se poate echilibrul. Nu se mai poate. Am pornit revoluția. Nu știu să mă bat cu pumnii, așa că o să fac tot ce-mi stă în putință cu cuvintele și din când în când, cu imaginile. Am tăcut prea mult. Am tot crezut că nu am să schimb nimic cu asta. Încă mă mai îndoiesc că aș putea schimba ceva așa, dar e una din puținele modalități prin care pot încerca să schimb ceva. Dincolo de om la om, suflet la suflet. Dincolo de a vorbi frumos cu oamenii, de a răspunde frumos unor provocări urâte. Repet, nu știu să mă bat cu pumnii. Dar i-am promis Irinei o lume mai frumoasă. I-am promis, așa cum cred că face orice tată, că voi face tot posibilul să îi predau lumea mai frumoasă decât am primit-o. Și singurele mele arme sunt că scriu, fac teatru și fac film. Și din păcate am observat că lumea se face mai bună cu arme, nu cu cadouri, chiar dacă și cadourile pot fi arme uneori. Nu am feisbuc, tuităr și nu mă uit la teve. Citesc titluri de știri sporadic de pe diferite saituri și îmi țin simțurile deschise la maxim către ceea ce se întâmplă în jur. Dar sunt conștient că internetul devine conștiința colectivă și că e mai eficient să publici pe blog și pe iutube decât să ieși cu o pancartă în piață. Sau să scri o carte care se vinde în librării. Nu mă pot hotărî dacă nu ar trebui totuși să printez manifeste și să le împrăștii în mulțime (cu praștia, evident, cum altfel). Îmi plac diacriticele și jocurile de cuvinte, adevărul și autoironia realității. Cred în poezie, în teatru, în pace, în iubire și în bună înțelegere. Și din momentul ăsta devin public, pentru Irina. Cu promisiunea că tot efortul ăsta nu va fi în vană.