în loc de introducere

Cazi ploaie. Spală-le păcatele. Refă pe cât se poate echilibrul. Nu se mai poate. Am pornit revoluția. Nu știu să mă bat cu pumnii, așa că o să fac tot ce-mi stă în putință cu cuvintele și din când în când, cu imaginile. Am tăcut prea mult. Am tot crezut că nu am să schimb nimic cu asta. Încă mă mai îndoiesc că aș putea schimba ceva așa, dar e una din puținele modalități prin care pot încerca să schimb ceva. Dincolo de om la om, suflet la suflet. Dincolo de a vorbi frumos cu oamenii, de a răspunde frumos unor provocări urâte. Repet, nu știu să mă bat cu pumnii. Dar i-am promis Irinei o lume mai frumoasă. I-am promis, așa cum cred că face orice tată, că voi face tot posibilul să îi predau lumea mai frumoasă decât am primit-o. Și singurele mele arme sunt că scriu, fac teatru și fac film. Și din păcate am observat că lumea se face mai bună cu arme, nu cu cadouri, chiar dacă și cadourile pot fi arme uneori. Nu am feisbuc, tuităr și nu mă uit la teve. Citesc titluri de știri sporadic de pe diferite saituri și îmi țin simțurile deschise la maxim către ceea ce se întâmplă în jur. Dar sunt conștient că internetul devine conștiința colectivă și că e mai eficient să publici pe blog și pe iutube decât să ieși cu o pancartă în piață. Sau să scri o carte care se vinde în librării. Nu mă pot hotărî dacă nu ar trebui totuși să printez manifeste și să le împrăștii în mulțime (cu praștia, evident, cum altfel). Îmi plac diacriticele și jocurile de cuvinte, adevărul și autoironia realității. Cred în poezie, în teatru, în pace, în iubire și în bună înțelegere. Și din momentul ăsta devin public, pentru Irina. Cu promisiunea că tot efortul ăsta nu va fi în vană.